Scriu acest articol nu doar cu mintea și cunoștințele unui psiholog, dar mai ales cu sufletul unui părinte care a făcut propriile greșeli. Nu întotdeauna rezultatele copiilor noștri sunt cele pe care le așteptăm. Și atunci se activează, inconștient, toate proiecțiile noastre, egoul nostru rănit, teama că nu și-a găsit drumul sau că va suferi. Chiar și atunci când ne-am “pregătit” pentru un astfel de moment, reacția noastră poate să-i rănească fix atunci când ar avea cea mai mare nevoie de noi.
Pentru că da, fix atunci, când copilul tău primește un rezultat mai slab, el are nevoie mai mult ca oricând să simtă că e iubit. Că e văzut, auzit, conținut. Că valoarea lui nu se reduce la o notă sau la un punctaj. Că, în ochii părinților săi, rămâne un om capabil, cu potențial, chiar dacă poate nu și l-a pus în joc pe deplin în acel moment.
Copiii noștri nu sunt proiectele noastre de viață. Și nu sunt acolo ca să ne confirme că suntem niște părinți buni, că am făcut tot ce trebuie. Sunt oameni în formare, cu identități proprii și cu un drum care, trece și prin eșecuri. Și nu, nu e o catastrofă. E un pas. Uneori, un șut. Alteori, un apel la sinceritate.
Mesajele pe care ar avea nevoie să le audă copilul tău într-un astfel de moment nu sunt: “Ți-am zis eu!” sau “Data viitoare să te văd cu telefonul mai puțin!”. Oricât ar fi de adevărate aceste lucruri, nu ele construiesc. Ci mai degrabă:
“Te iubesc și sunt aici pentru tine.”
“Știu că e greu. Dar nu ești singur.”
“Rezultatul ăsta nu spune totul despre tine.”
“Am încredere în tine și în capacitatea ta de a învăța din asta.”
“Hai să vedem ce putem învăța de aici și ce ai nevoie să mergi mai departe.”
Abia după ce îi arăți copilului tău că ai încredere în el, că nu se prăbușește lumea, că e văzut și susținut, poți să îl provoci. Să-l întrebi sincer: “Tu ce ai fi putut face diferit?” sau “Crezi că ți-ai folosit cu adevărat tot potențialul?”. Nu ca să-l doară. Ci ca să-l ajuți să-și ia înapoi puterea.
Nu e despre a-i da o îmbrățișare ca să-l menajezi. E despre a-i întinde o ancoră ca să nu se înece în rușine sau vinovăție. E despre a-i spune: “Da, ai dat mai puțin decât puteai, dar eu știu cine ești tu și nu o să te las să te oprești aici.”
Copiii noștri devin adulți și pe baza a ceea ce le spunem acum despre cine sunt și cine pot deveni. E cea mai importantă investiție pe care o putem face.
Așa că, data viitoare când copilul tău vine cu un rezultat care doare, pune-ți un pic egoul pe pauză. Și întreabă-te: ce vrei să-și amintească despre tine din ziua asta? Că l-ai certat? Sau că i-ai fost sprijin? Alege să fii ancora lui!